-
De ce vă uitați la mine că sunt singur la masa asta? Aici am mai găsit loc, departe de stolurile de râsete, de râurile de cuvinte, departe de doamna aceea infatuată numită Fericire. Lăsați-mă vă rog să-mi tihnească acest ultim pahar, uite îl ridic că stă să cadă de pe colțul mesei, Îl golesc repede,
-
Spune-mi te rog cum să fiu o petală de trandafir bulgăresc care-ți cade legănat la picioare. Nu-mi spune că sunt o brută, afară e noapte și ninge. Spune-mi cum să fac să cresc în jurul ființei tale ca o iederă posesivă. Spune-mi șoptit cum să îți ascult atriul drept și ventriculul stâng. Nu-mi spune că
-
Mi-e dor de selfie-ul ăla nefăcut. Mi-e dor de glumele nespuse hâtru. Mi-e dor de poza aia de grup de la mare, cu voi, ipoteticii mei prieteni zâmbitori. Mi-e dor de drumeții montane și dormit la cort după seara cu vin fiert, foc de tabără și chitară. Cântece necântate vreodată. Mi-e dor să am amintiri.
-
Ea e acolo: departe, intangibilă, sibilină, Vezuviană. Inaccesibilă. Eu – creatură patetică, respingătoare, înfășurat în neputință. Aș putea întinde mâna către ea s-o ating. Câtă îndrăzneală! Cine mă cred??! Eu, vechi sicriu din lemn de fag! Nu am ochelarii pe nas, dar nici n-am nevoie s-o văd: o simt. O cunosc mai bine decât îmi
-
Dau din mâini ca să nu mă înec. Caut să-mi țin mintea ocupată cu autoportretul pictat în nuanțe de ocru și ramă din aur. Încerc să trăiesc numai inspirând aerul pe care cred că-l inspiră și alții. O inspirație continuă, perpetuă, infinită. Ca haosul din mine. Am uitat să expir. Mi-e teamă să expir. Am
-
Se spune că te poți considera norocos dacă în viață poți avea 1-2 prieteni adevărați. Cel mult! Sunt un norocos. Prietenii mei sunt mulți și … tăcuți. Ordonați, așezați pe rânduri drepte, mă cunosc, îi cunosc, de vreo 15 ani. Deși numele lor se mai schimbă, zeppelinul vieții mele n-a cunoscut încă țărâna. Am grija
-
Sunt cel mai fericit om de pe astă planetă Am sechestrat cu emfază sublimul, Mă plimb pe aleile albe sub șoapte În suflet am frig și e noapte. Trufaș privesc la scena de jos Sunteți atât de mici și neclari! Vai de voi!.. Deasupra am bolta albastră și vie! Nimic nu-mi tulbură gândul în fapte
-
Eternul copil. Bărbatul – copil. E o încadratură care mi-a fost atribuită de curând. Chestia e că se pare că am destule bagaje în dulapul ăsta cu miros de abanos vechi. Nu mă simt total acasă, dar spațiul îmi pare destul de cunoscut – wc-ul e curat! Destinul îmi zâmbește sardonic, dar mă uit înapoi
-
De abia mai pot ține în brațele-mi obosite preaplinul. Armonia, pacea, surâsurile, Tot sublimul cerului și spațiului cosmic dintre Terra și Soare. Ea există lângă mine, sibilină și vezuviană, resemnată în deșertul pe care i l-am oferit. Eu, bipolarul, depresivul, abominabilul, întruchiparea a tot ceea ce vă face să vă treziți transpirați la miezul nopții.
-
În miscarea brauniana a gândurilor mele, in cubul meu Rubik care niciodata n-a avut o latura unicolor, realizez nu fara o oarecare satisfactie că ,lasand la o parte evidenta ca in exterior am o viata bună in general, faptul ca am ajuns la varsta asta , trezindu ma zi dupa zi in ultimii vreo 25
mariuscalin.com 