Băi frate, pana de inspirație e mai confortabilă decât anxietatea de performanță.
De unde nu-i…S-a terminat cerneala din călimară! Ce să mai cer de la mine când în capu-mi e vid și conducta către suflet e colmatată? Poate ar trebui să mă iubesc mai mult.
În deșertul meu nu există apă deci nu sunt castele de nisip. Unde să mă trag la umbră? Setea e interzisă prin lege, deci nu transpir.
Sunt aclimatizat cu starea asta, pe care o prefer fiorilor reci ai unui eventual eșec. Demersul încercării neîncununate cu laurii succesului nu poate purta haina prăfuită a niciunei scuze. E sortit batjocurii generale, respingerii și abia apoi uitării.
Și atunci de ce? Merită? Nu mai bine ucid în mine embrionii alieni numiți ambiție și perfecționism? Ce povară! Doi monștri alăptați la sânul Competiției.
Experții în sănătate mintală – poți fi expert în ceva ce nu există? – consideră că demonii ăștia doi sunt o amenințare pentru sănătatea psihică. Ducă-se pe pustii!
Am doctorat în procrastinare și mă prezint sincretic și distopic la examenul de capacitate. Îl pic cu succes: sunt capabil de orice.
Rânduri scrise cu căștile pe urechi în timp ce ascult Drink water&sleep more la Black Rhino Radio.
