PROVIZORAT

ceruri suprapuse peste luciul mării

deformare plastică

în spațiile pustii

vidul creat ia forma din trecut

a iubirilor tale vremelnice.

risipiți ca nisipul fin aruncat în sus

n-am crezut că un nor mic poate proiecta pe pământ o umbră atât de mare

sunt speriat că n-o să mai am ce scrie

și-o să înot la infinit până la moarte,

singurul refugiu care oferă un țărm ca o vedenie la orizont.

sunt în mijlocul uitării

și pe busola renunțării

pierdut și regăsit cu totul,

zâmbetul tău mi-arată Nordul.

în ultimele clipe,

cu portretul tău în brațe

(ăla făcut de amicul diliu de la Unarte)

îmi vin în minte cuvintele unui împătimit de table din Cișmigiu: “de unde poartă dom’le că erai pă negru?!”.