Îmi place să mă pierd în mulțime, printre cei vii. Prefer să fiu invizibil, să pot contempla fără teama de a fi descoperit și privit la rându-mi.
Sunt străveziu de vulnerabil și ei nu pot afla asta, nu au voie să știe asta!
Le privesc chipurile cu nesaț și încerc să-mi imaginez poveștile care stau nespuse cuibărite printre cuvinte, râsete și grimase. Încerc să fug de mine. Mai mereu ce are altul e mai bun , alții sunt mai fericiți, mai împliniți, așa că mă autoinvit incognito la petrecerea lor.
Fericirea nu e mai demnă decât frica și tristețea,
alienarea mea a luat o pauză de masă,
m-așez în primul rând pentru a flirta cu tinerețea
și pentru a fugi de ultimul autobuz ce merge acasă.
De fapt e o căutare ocultă a familiarului în ceilalți: se poate și mai rău. Și eu exist și eu pot fi fericit și eu pot pleca pe Marte trimis de Elon Musk cu un ursuleț panda de pluș în brațe! Mama, uite, sunt la TV!
Frânturile de conversații îmi susură pe lângă urechi ca o incantație pagână și foarte îndepărtată, din altă constelație, unde cerul e verde și nu există religii.
Unde nimeni nu e singur. E dimineață și oamenii trec prin pasajul de la Universitate unii pe lângă alții fără să se cunoască, sunt foarte grăbiți Să.
