E o muncă și asta. Să scrii versuri fără coadă, clopoțeii sunt la gâtul calului care
trage după el povara îndestulării vizitiului mustăcios.
Resimt deja o presiune și mi-e teamă că nu va ieși nimic, băi dar totuși uite că scriu și mă gândesc instinctiv la Nicanor Parra, parcă-l și văd clătinând din cap aprobator.
Facerea e ca o naștere, de cele mai multe ori prematură, cu dureri în piept și de sciatic,
mi-am luat pastilele, mai ales pe ultima care e cea mai importantă pentru că după mă simt liber ca un porumbel care zboară pe deasupra deltei Văcărești
continui să scriu, în poezie e permis orice stai mă liniștit îmi spun în barbă,
afară copacii au înmugurit deci speranța e încă în cutia Pandorei
nu numai suferința cântă la pian
am comandat la Glovo garoafe și un ceas de mână fără limbi străine
versurile se aștern fără vreo rețetă în față
e ca o transă
nu sunt pe ”vibe-ul” unora,
sare și piper după gust
și s-a ars becul de la cuptor futu-i..!
Aliterații, asonanțe, metafore??
Am căștile pe urechi.
