Nomad. N-am loc în fericirea nimănui. Am ajuns la concluzia asta fără să-mi țin palmele la ochi sau pe inimă. Un adevăr știut dintotdeauna cu care am împărțit tacit chiria iluziilor de la ultimul etaj.

Așa că am rămas clientul geamurilor prăfuite și ușilor fără sonerii. Stând acum și judecând intermitent din cauza durerii de spate, nici nu-mi mai doresc să intru în niciun spațiu călduros și care miroase a scorțișoară, am dezvoltat un soi de altruism masochistic fără vreo speranță indusă de acorduri bizantine și miros de tămâie.

Sigur, sunt atâtea garsoniere nerenovate care mi-ar putea găzdui anticariatul dar aleg să dorm pe dinafară. Nor cenușiu lângă nor cenușiu tot ploaie rece dă. Prefer ciocolata neagră.

Călătorului îi șade bine cu drumul, parcă așa se zice. Și dacă parcursul n-a fost asumat? Nu-i nimic, trebuie să zâmbesc. Am în rucsac sigla luminoasă cu numele evenimentului meu, literele roșii îmi reamintesc că există o destinație.

O scot degrabă, o conectez la priză și cu ea în brațe, încep să plârâd ca Arthur Fleck acolo în ploaie, în curtea închisorii.

Nomad.