Liniștea nu e niciodată absolută. O liniște absolută mi-ar sparge timpanele, ar fi zgomotul suprem al abdicării.
Îmi aud bătăile inimii în urechi și stau cu teamă ca nu cumva vecinul de sus să pună iar manele la maximum, apoi mă mai relaxez la auzul zgomotului estompat al mașinilor care trec pe stradă.
Pereții micii camere din blocul confort doi se strâng încet în jurul meu dar încerc să nu-i bag în seamă, mă concentrez să scriu la tema asta. Alături, televizorul derulează imagini colorate, fără sonor.
Aerul e mai dens, îl pot tăia cu un cuțit ca pe un cozonac cu stafide, bine rumenit.
Mă opresc din scris cu creierul golit de orice gând, de orice cuvânt care ar sta să erupă pe tastatura mecanică, de parcă aș fi cuprins de teama de performare. Hilar. Îmi place starea asta, de a nu mă gândi la nimeni și nimic. Îmi place abdicarea. Va veni ceva, cândva. Nu e obligatoriu, dar e util.
mariuscalin.com 