Ceilalți așteaptă în întunericul sălii, așezați pe scaune aliniate și cu priviri hulpave, ca viața mea… viața noastră să se scurgă convențional. Prozaic. Previzibil. Unanim acceptat.
Din iubirea noastră s-a plămădit miracolul vieții, epifania regăsirii sensului întâmplării că sunt.
Chiar să-mi surâdă gura știrbă-a sorții?
Destinul meu să fi uitat a fericirii ușă neîncuiată?
Aproape c-am uitat că sunt dator în fața morții
Și ce decis să plec definitiv eram odată…
Simțeam că am primit o șansă nemeritată și neașteptată. Fericirea EI m-a golit de suferință dar încă mă temeam să încep să sper.
Apoi mânuța lui mi-a strâns degetul arătător: am simțit că încep să urc către Lumină și cum se topesc în mine toate stihiile sufletului. Cum e posibil?? Eu, damnatul lângă care nu există decât întuneric și deznădejde, să fiu iertat de lanțuri și de frică?
Inimioara lui bătea sincronizat cu inima mea cenușie, de cadavru muribund. Tiit—tiiit- tiit- tiiit…… Incubatorul acela era ca un …. De ce se îndepărtează de mine?? Sau eu merg cu spatele?
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ! Nu. Doamnă! Ceva nu e în regulă, cred că s-a defectat aparatul!
Secundele s-au dilatat ca niste baloane imense umplute cu apă, țopăiau prin cameră într-o mișcare înfricoșător de ordonată.
Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!
Brațele mele nu au avut puterea s-o țin la piept. Acel urlet îngrozitor s-a contopit cu hăul retrezit în mine și părea că nu se va mai termina niciodată. Și nu s-a încheiat nici acum.
“Voi n-aveți copii, deci nu aveți probleme!”
“Vă plimbați prin lume, ce vă pasă? Plecați când vreți, veniți când vreți..”
“Sunteți liberi! “
“Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească!”
Să înveți din nou să mergi. Să respiri. Să vorbești. Să zâmbești.
Când ochii-n sus la cer nu mai privesc, Dar ne avem tăcuți unul pe altul,
Când ne-amăgim că hohotul de plâns e râs și că nu suntem “normie” și ăsta-i pactul,
Când fiecare noapte-i fără vis,
Pornim ținându-ne de mâini pe “Interzis”
Pe drumul fără poduri și refugii , pas după pas către odinioară,
Când nu ne mai temeam că cicatricea o să doară.
