LIBERTATE

Ceilalți așteaptă în întunericul sălii, așezați pe scaune aliniate și cu priviri hulpave, ca viața mea… viața noastră să se scurgă convențional. Prozaic. Previzibil. Unanim acceptat.

Din iubirea noastră s-a plămădit miracolul vieții, epifania regăsirii sensului întâmplării că sunt.

Chiar să-mi surâdă gura știrbă-a sorții?

Destinul meu să fi uitat a fericirii ușă neîncuiată?

Aproape c-am uitat că sunt dator în fața morții

Și ce decis să plec definitiv eram odată…

Simțeam că am primit o șansă nemeritată și neașteptată. Fericirea EI m-a golit de suferință  dar încă mă temeam să încep să sper.

Apoi mânuța lui mi-a strâns degetul  arătător:  am simțit că încep să urc către Lumină și cum se topesc în mine toate stihiile sufletului. Cum e posibil?? Eu, damnatul lângă care nu există decât întuneric și deznădejde, să fiu iertat de lanțuri și de frică?

Inimioara lui bătea sincronizat cu inima mea cenușie, de cadavru muribund. Tiit—tiiit- tiit- tiiit…… Incubatorul acela era ca un …. De ce se îndepărtează de mine?? Sau eu merg cu spatele?

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ! Nu. Doamnă! Ceva nu e în regulă, cred că s-a defectat aparatul!

Secundele s-au dilatat ca niste baloane imense umplute cu apă, țopăiau prin cameră într-o mișcare înfricoșător de ordonată.

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!

Brațele mele nu au avut puterea s-o țin la piept. Acel urlet îngrozitor s-a contopit cu hăul retrezit în mine și părea că nu se va mai termina niciodată. Și nu s-a încheiat nici acum.

“Voi n-aveți copii, deci nu aveți probleme!”

“Vă plimbați prin lume, ce vă pasă? Plecați când vreți, veniți când vreți..”

“Sunteți liberi! “

“Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească!”

Să înveți din nou să mergi. Să respiri. Să vorbești. Să zâmbești.

Când ochii-n sus la cer nu mai privesc, Dar ne avem tăcuți unul pe altul,

Când ne-amăgim că hohotul de plâns e râs și că nu suntem “normie” și ăsta-i pactul,

Când fiecare noapte-i fără vis,

Pornim ținându-ne de mâini pe “Interzis”

Pe drumul fără poduri și refugii , pas după pas către odinioară,

Când nu ne mai temeam că cicatricea o să doară.