Urc în Bolt ceva mai ușurat de emoția care mă cuprinde în tentaculele ei umede atunci când merg la seratele poetice de la “I-auzi una”. Totuși, am emoții combinate cu o stare de nervozitate. Merg la o premieră. “Ăia cu poezia” organizează prima serată muzicală! I-am simpatizat de la prima mea participare la seratele lor, în luna mai. Cumva, pot spune că în timp m-au adoptat😂. Cumva, e și evenimentul meu, nu mi-e indiferent de cum va ieși.
Afară e întuneric deja (urăsc anotimpul rece când se întunecă la ora 17..) și traficul e ca de obicei, infernal.
Ajung pe la ora 19.00, intru, erau deja câțiva veniți, printre care și dintre cei care urmau să cânte. Niște băieți sunt deja pe scenă, vor da rime la microfon pe beat-uri de hip-hop. Cool! Mă așez la o masă în lateral, după câteva minute apare și Horia, un băiat cu care m-am cunoscut la Cenaclul Visceral. Mă bucur să-l văd. Îl invit să se așeze la masa mea și stăm la o tacla în așteptarea începerii seratei.
Îl văd și pe Hudici, ne îmbrățișăm, îi simt emoția, e ca întotdeauna efervescent dar prezent și organizat. Are un gimble pe care și-a montat telefonul, mă ofer să filmez și eu, vreau să fac un vlog, e un eveniment experiment, care acum se naște și e fain să rămână undeva curtat de posteritate.
Între timp, mai vin oameni, dar parcă nu e aglomerația de la serile poetice. Apare și Rebecca, e și ea emoționată, o încurajez – totul va fi ok! Nu știu de unde am siguranța asta dar o am! Știi, e unul din momentele alea când deși, vorba lu’ Moromete, nu te bazezi pe nimic, ai certitudini. Se spune că numai proștii au certitudini, dar când am spus eu că aș fi vreun deștept? Ca atunci când mergeam cu tata la meciuri de fotbal în anii ’90 și pentru că atmosfera era superbă, incendiară, eram convins că ai noștri vor bate.
Se fac probe de instrumente, de voci, etc. Apare și Claudiu Cobilanschi, un jurnalist care creează la granița dintre artă și media, pe care la fel l-am cunoscut la Cenaclul Visceral cu o săptămână înainte. Mă întrețin cu el și sunt bucuros că mai există cineva acolo mai bătrân decât mine (deși nu arată!). Stupidă bucurie.
Într-un final, la ora 20.00 Hudici cu Rebecca dau startul! Publicul freamătă, se începe pe ritmuri de hip-hop, boxele vibrează frumos pe bass. Băi, chiar e tare! Băieții de pe scenă merg mai mult pe freestyle, dar merge, buna dispoziție e deja pe plus. Silviu remediază ceva probleme cu microfonul și continuă să guste și el din plin serata.
Între performeri se iau pauze scurte de câteva minute pentru acordarea instrumentelor. Se continuă pe ritmuri de chitară, rock, folk, blues. Vocile nu sunt profesioniste, dar nu contează. Sună bine. Publicul care deja a umplut spațiul vibrează cu cei de pe scenă, aplaudă frenetic, se aud urale. Încerc să mă strecor cât mai neobservat ca să nu deranjez, pentru a filma. Îmi reușește în mare parte. O performanță pentru mine, ”elefantul din încăpere” cum am fost botezat malițios de Sorela Vitrat – ”boss, crede-mă că n-ai cum să treci neobservat!”- care mă detestă profund și sincer după recenzia anterioară (I think I can live with that și apreciez sinceritatea ei).
Eeeei, se cântă și acapella! Mișto. Chiar mă simt bine și mă bucur că sunt acolo. Hudici îmi spune la un moment dat bucuros și eliberat de emoții: ”Băi nu mă așteptam să fie atât de bine să-nnebunesc!”. Sunt fericit pentru bucuria lui.
La finalul unei piese, un băiat care cânta la chitară trântește secreții nazale în leguma aia care provoacă bășini cu un vers alterat de duhoare misogină – ”tu esti doar o pizdă”. Rumoare din publicul feminin și nu numai. Dar se trece peste. Sau nu??
La finalul seratei avem parte de un regal – o voce superbă cu prenumele Daria. Extaz. O voce foarte bună care se pretează cel mai bine pe blues. Foarte tare tipa.
Hudici încheie apoteotic la vioară cu un omagiu eudaimoniei – ”Uite așa aș vrea să mor”. Urale! Am învins! Mircea fă-te că lucrezi! Filmez pentru vlog și The Cojo vine să se vadă și el pentru prima oară pe o mărturie electronică. Dă bine pe vlog, poate se reprofilează.
Oamenii încep să se scurgă spre ieșire.
Poate că despre asta e vorba. Într-o lume care parcă se urăște din ce în ce mai mult, poate că mai există o șansă. Poate că totuși, ceva ne poate uni. Poate e despre ADEVĂRUL conținut de mâna rece de emoție a Rebeccăi. Sau despre ADEVĂRUL emoției lui Hudici. Sau despre bucuria ambilor. Sau despre bucuria mea de a fi acolo și de a oferi fără să aștept nimic la schimb. Poate e despre BUCURIA DE A ÎMPĂRTĂȘI. De a comunica. De a simți că faci parte din CEVA. Poate e despre sentimentele fiecărui om de acolo, care a plecat acasă puțin mai fericit și bun de la acea seară.
Zi de zi mă trezesc cu sentimentul că suntem pierduți ca omenire și cu o lacrimă în ventriculul stâng. De la seratele poetice din ”I-auzi una” mă întorc întotdeauna bucuros că m-am înșelat.
EPILOG
Urmează seara de poezie și FUCK! Iar o să dorm prost cu o noapte înainte și-o să am emoții toata ziua până când voi coborî de pe scenă. Poate e și despre…
mariuscalin.com 