E târziu și sunt tot singur. Luna mă privește cu un surâs sardonic. Continui să merg pe drumul pustiu spre ceea ce cred că e locul unde doarme soarele.
Îmi port sufletul în brațele deja amorțite, am obosit, am obosit… sunt atât de obosit!..
Fiecare oră din fiecare zi se scurge încet, grăuntele de nisip rămâne stingher în gâtuirea clepsidrei. Eternitatea e un chin ubicuu când fiecare secundă care trece prin mine e pedeapsa supremă.
O privire de-a ei, un răspuns laconic, un emoticon, sunt picături de apă rece pe Gheena din mine.
Am învățat să ofer printre gratiile spinoase ale respingerii fără a aștepta gratitudine. Îmi place să-mi șterg flegmele de pe față. E și asta o formă de hedonism crispat și egoist. E drogul care mă ajută să produc dioxid de carbon.
Stau cu mine la masă și joc table și dame. Ce poartă-n casă domne că erai pe negru??
Ce aștepți de la oameni? Un șase-șase. Zarurile se rostogolesc fatidic cu zgomot de cristal făcut țăndări: soarele s-a stins definitiv – a făcut infarct în somn.
