IADUL CARE SUNT

Demonii din mine stau atârnați cu capetele în jos, rânjind cu colții galbeni și respirație mirosind a pucioasă.

Ochii lor mari, complet negri, îmi sfâșie sufletul captiv cu ghearele urii viscerale.

Acum sunt mai docili, parcă dorm mai mult, ori sunt amorțiți de Sfântul Cipralex, măcar nu-mi mai zboară prin gânduri atât de des.

Puțina liniște din mine se coace încet la scânteile înghețate și incerte ale jurământului lui Hipocrate.

Trăiesc respins, marginal, ascuns. Disimulez cu ușurința cu care respir: interpretez solitudine și transpir singurătate. Trupul meu hidos, exsanguu, mă ține prizonier cu disperarea unui om care se îneacă. Încerc să mă conving că ceea ce sunt e cel care am devenit, nu cel menit a fi.

Prezentul meu e deja trecut,  pentru a se metamorfoza în viitorul celui care va urma în alt trup.

Nu mai simt respirațiile calde ale celor de lângă mine, nu mai aud decât urletele îngrozitoare ale durerii. Ce zgomot infernal!..

Nu-i pot scoate din mine! M-am resemnat de mult.. Sunt condamnat la suferință pe viață. Mă amestec printre oameni dar nu sunt ca ei. Ei simt asta imediat.  Aș vrea să  fiu fericit și optimist. Sunt blestemat să ofer deznădejde, suferință, durere, teamă, dezgust.

Un lucru există atâta timp cât mai trăiește și ultima persoană care își mai amintește de el. Vă rog din suflet să mă uitați cât mai repede!