Vreau să inspir dioxidul de carbon pe care îl expiri,
Vreau sa calc exact pe urmele pașilor tăi,
Vreau să construiesc altare prin locurile pe unde ai trecut și ghilotine când te afli la doi metri de mine.
Sufăr când ești, freamăt când urmează să fii și încerc să te uit când ești departe.
Vreau să nu mai simt arsură-n inimă când îți aud sau citesc numele.
Vreau să nu mai văd nicio fotografie de-a ta.
Mi-e teamă să te descopăr și mai mult: îmi reconfirmă irealizabilul și excită fantasma.
Vreau să-ți mototolesc toate angoasele, anxietățile, maniile și să le arunc la Glina,
să ucid în tine agresivitatea aia care te mutilează ritmic, rapace.
Vreau să-i exilez pe toți psihiatrii la Polul Sud și să donez Cipralex-ul Guvernului.
Vreau să scot cu ambele mâini din pântecul tău văduvit tot ceea ce te pervertește și te izolează de adevăratul tău Sine.
Vreau să te hrănesc cu certitudini și să alung cu mișcări ample umbra grea a inutilității care îți sufocă pericardul.
Vai de cel ce te va iubi! Căci va moșteni IADUL pe vecie.. va face din suferință ștreang și din disperare rug.
Vreau să te plămădesc din nou, cu mâinile mele tremurânde și transpirate, ca un Dumnezeu gras,
Să fii creația mea unică, paradigma perfecțiunii, cea dintâi și cea din urmă.
Numai așa mă pot salva. E singura potecă ocultă pe care pot fugi de … IAD.
mariuscalin.com 