METEO

Nu, nu e ăla soarele. Ce văd nu e soarele ci un bec obosit și  prăfuit. Stă așa, bălăngănindu-se monoton atârnat de tavanul scorojit. Filamentul nu mai e incandescent, ci doar călduț.

Nu-mi găsesc liniștea. Sufletul mi-e o rană deschisă, cui să spun asta? E un chin prea mare pe care orgoliul îmi spune că nu-l  merit. Eu?? De ce eu?? Personalizez la infinit totul: nu vreți să mă  aplaudați pentru că mă urâți, e clar!

Privesc spre cer dar nu văd decât propria miodesopsie.

Mintea mea e ca o morișcă, se învârtește în continuu. Derulează scenarii color, fără sunet. E o învălmășeală de nedescris: speranțe, fantezii, deziluzii, angoase, toate dănțuiesc în cutia craniană pe muzică techno.

Mi-am făcut cu voce tremurândă programare la psihiatru în urma repetatelor sfaturi primite de la o amică. M-a amânat din 6 tocmai pe 18. Să fie ăsta leacul? Am mari îndoieli și aștept momentul cu frică și nerăbdare deopotrivă. Domnule doctor, ești gata?

Ce zici, băgăm o depresie severă asortată cu niște chimicale pă forță, dătătoare de fericire? Să fie fără număr! Le iau cu agheasmă.

Caut răspunsuri. Nu găsesc decât priviri blazate. Caut răspunsuri. Găsesc doar vreascuri. Uite, acolo! Pare că e o lumină galbenă. Mă uit în sus cu speranță. Speranța moare ultima da’ imi șoptește că poate voi găsi o ramură îndeajuns de puternică pentru 2-3 minute.

Fuck! De undeva din pădure se aude Azucar Moreno care zbiară că “Solo se Vive una Vez”. Asta da sincronicitate!