-
privesc prin hublou. opt luni de gânduri, vise, structura metalică din jurul meu îmi pare duioasă acum sunt atât de singur încât mă refugiez în sindromul Stockholm mi-e teamă să deschid ușa circulară afară e furtună de nisip ascult șuieratul sinistru nu există drum înapoi nici zâmbet sau fulger între noi doi. Semnalul isteric de
-
multe scurgeri pe la ungeri totul miroase a nou prima impresie dă buzna cu ochii cârpiți de somn în pijamaua cu norișori albaștri a speranței sunt conștient tot timpul știu că nu e adevărat da’ mă mint până cred și cred de dinainte să mă mint zâmbete ipocrite îmbrățișări cu miros de transpirație efectuate pe
-
m-am reinventat din propria cenușă în cadrul de la ușă stau nemișcat firului de iarbă căpușă doi ani de versuri și niciun volum voi fi publicat postum că e prea târziu acum să stau pe beat când inspirația e scrum versuri albe de rime imi pun filme că nu-i nimeni ca mine poet clandestin fără
-
Ce alte corecturi să fac, când Timpul însuși nu-mi încap/ când caut treapta mai de jos ca să-ți ofer , umil prinos? / Ce simplu-mi pare-a scrie versuri citindu-te cu voce tare/ toate sunt slove familiare ce -au stat ascunse în uitare/ căci vocea ta cu-a mea sunt una/ simt vârf de sabie pe umeri
-
am trimis niște versuri la un cenaclu din alt oraș da’ nu trebuie s-o scriu chiar așa că asta nu mai e poezie trebuie s-o-mbrac cumva în ținută de protocol la costum cu cravată lucioasă roz nu merge chiar așa că doar nu-s Zelenski. E dificilă plutirea printre planete n-am controlul direcției rătăcirea mută mă
-
1 martie 2023. După ce am spart din neatenție și grabă semnalizarea din oglinda retrovizoare dreapta, am parcat în Berceni. Via (nu-mi place nici mie “Vio”, e prea normie) a coborât. Ai coborât deși aveai dureri, urma să te operezi peste o săptămână. Cu toate astea mi ai strâns mâna destul de viril. Aveam emoții,
-
mi-e teamă că mă voi rătăci printre cuvinte o să mă uit la fiecare ca la un străin mefient voi primi înapoi zâmbete monosilabice și certitudini râncede. mi-e teamă că n-am iubit-o îndeajuns mi-e teamă că nu mă va ierta niciodată viața mea e râsul dureros al lui Arthur Fleck în ploaia din curtea închisorii
-
Luminile se sting, oamenii pleacă. Uită. Își continuă viețile țin minte numai ce ignoră la ei dar detestă la alții eu rămân cu ambalajele de la versuri în brațe cuvintele dinăuntru zornăie ca niște zaruri nu văd pe unde calc da’ le port cu grijă să nu care cumva să cadă pe jos acasă dorm
-
între noi e un munte de cuvinte ruginite, colțuroase și crăpate nu-și mai are locul nicio rugăminte ascunsă în tranșee-adânc săpate. mă-nchin cu gest reflex pe la icoane nepictate semnez în alb scrisori ce n-au fost încă scrise mă va putea ierta vreodată c-am pus două iubiri spate în spate? te voi putea uita ascuns
-
v-ați simțit vreodată abandonați? Întrebarea a spintecat aerul tăcere o mână ridicată timid privirea mea se înfipsese în podea prizoniera gândurilor reci dacă am avut o familie disfuncțională mă pot simți abandonat de posibilitatea uneia armonioase? Abandonul doare dar dacă mă ciupesc puternic de coapsă devine suportabil Horror vacui povești adevărate, destine, suferință, durere, speranță,
mariuscalin.com 