-
ruina de mine stau părăsit urme de pași îmi ies din inimă tălpi zdravene de bocanci cu profil de anvelopă all feelings șușoteli pe la colțuri de impresii amintiri degrabă evanescente a ceea ce n-a fost să fie ruina din mine nu cere, nu plânge ruina din lume nicicând nu se stinge. urme de tălpi
-
încerc să reconstruiesc punți îmi așez picioarele desculțe la un capăt și cu brațele pline de zgărieturi mă țin de cioturile fumegânde de la capătul celălalt miroase sau mi se pare că Miroase. a Speranță. treceți pe rând vă rog. Striviți-mi șira spinării sub greutatea judecăților voastre compulsive Treceți peste Poezia mea. Te simt și
-
întotdeauna mi-a plăcut ultimul rând. La Margine Ultimul la rând. chiar dacă scaunele ar fi toate neocupate, tot pe ultimul rând aș sta felinarul de afară privește galben în mine antiteză existențială singularitate în pluralism dimineți urbane ai dreptate cu “jos amintirile” am știut asta de la început dar m-am săturat să mă mai doară
-
o introducere ceva Sau…? sunt acolo mereu între spațiile de tăcere dintre noi atât de puține atât de dorite dacă ar fi vorbit tăcerile poate că acum m-ai fi lăsat să-ți dezmierd atacurile de panică să respir în tine odată cu tine să mă redescopăr cu sabia ta de arhanghel asexuat Doamne ce tâmpenie.. Nu,
-
credeam că dacă îmi voi ține inima în palme vor crește în jurul ei firicele de iarbă verzi ca mirosul speranței credeam că amnezia autoindusă mă va proteja de abis nu pot păși altfel there’s no other way lovitura a venit printre întrebări nerostite Cumva Previzibil Știi? E ca atunci când primeam lovituri în burtă
-
gropile de sub asfalt fac ca acesta să se lase, mai ales în jurul gurilor de canalizare, hulpave și tăcute ca niște clopote uitate de lume șinele de tramvai deși paralele caută cu înfrigurare ultima stație, acolo unde orice cuvânt se izbește de refugiul crăpat așteptând o altă șansă mi-ar plăcea să zbor ca să
-
frunzele de pe capota motorului au fost cândva verzi nu plânge nimeni după ele cu gândul ăsta pășea rar de parcă n-ar fi avut o destinație precisă îl speria teribil iminența apariției primelor raze de liniște pentru că nu știa cât de lungi sunt și unde se termină. destinul n-a vrut să i se spună
-
succesiune de cadre cu cât le derulez mai repede cu atât amintirea e mai credibilă te simt ești în proximitatea unei posibilități ca aia să nimeresc toate cele șase numere la loto chestia e că mi-ai pus sechestru pe fericire sunt sub control judiciar sentimental nu mai pot să-ți consum angoasele să te mângâi pe
-
culoare nesfârșite inundate e întuneric și simt apa rece cum băltește merg înainte încet, pipăind cu palma stângă peretele mucegăit cred ca e un vis știu că visez cei care visează își scurtează viața ca niște lumânări aprinse viața veșnică exclude derapajele onirice nu-mi doresc să fiu nemuritor doar ca să te iubesc etern Peste
-
stătea pe scaunul ăla care ca de obicei i se părea prea mic inconfortabil încerca să țină pasul să disimuleze teama îl ingrozea să retrăiască -pentru a câta oară??- sentimentul că dezamăgește că nu e ce trebuie că e doar un impostor prins cu felia de tort cu ciocolată în gură da’ uite că deja
mariuscalin.com 