în jur era o liniște amorțită
care părea că nu-și dorește să anunțe nimic
încercă ușa cea grea și mult prea ruginită
două icnete scurte
și se deschise cu un scârțâit gros,
ca finalul unei simfonii
păși în interiorul întunecos
acum nu mai era atât de liniște
își auzea foarte clar respirația și bătăile inimii
o masa din tablă groasă
și deasupra o oglindă mare și ovală
își privi chipul
cearcăne mari mărgineau ceea ce odată erau ferestrele sufletului
mici țurțuri cuneiformi îi atârnau de barba sură
nu-și putu explica cum era prinsă acea oglindă ovală care se balansa bizar
ca și cum ar fi contabilizat un timp înfricoșător de scurt
până la un deznodământ inevitabil
de aici nu se mai vedea Saturn
nici eclipsa de Marte
deodată masa din tablă groasă dispăru brusc și o coloana de lumină albă îi coborî
pe creștetul capului:
venise vremea răspunsurilor
sau poate…?
Cum ajunsese aici?
De ce toată fuga asta?
Bătăi puternice în ușa cea grea îl făcură să tresară.
Venise vremea răspunsurilor.
mariuscalin.com 