firescul unui gest.
Carența mea de iubire
te-a îmbrățișat
cu crengi uscate
umplu golurile din mine
cu hârtie neigienică
dorințele-mi sunt prea contondente
uite, ți-am ciobit obrazul stâng
și zâmbetul matinal ante-mic dejun.
Ne urăm să trăim mulți ani
ce-o însemna asta
când fiecare vrea mai mulți decât vecinu’
vopseaua lavabilă rezistă
lacrimilor saline
știu, se urează personal
dar nu mai am chei
prea multe uși închise
și chiar mi-e teamă să mai pășesc în zona aia din inimă, necrozată de regrete,
care a impus cenzura
pe orice EKG dintre Murmansk și Ushuaia.
Cadourile nu se mai aduc la ușă.
Trăiesc în recluziune cu o singură firimitură de vers și moaștele certitudinii că ești bine,
în siguranță pe palier
în timp ce mâinile îmi sunt retezate
de liftul care întotdeauna coboară
(ca-n Total Recall boss, remember?)
printre zăbrelele ruginite și cu saliva scursă pe barbă îți urez
La mulți ani fără mine.
mariuscalin.com 