Căldura din cameră și mirosul de vopsea au acționat ca un drog asupra mea. Camerele pustii de oameni strigau la mine prin lucrările expuse. Mâini tremurânde îmi mângâiau fața și barba hirsută. Mâini ieșite din pânze și coli de hârtie. Mâini tinere, pline de speranță și teamă îmi șopteau cuvinte nedeslușite dar pe care m-am încăpățânat să le înțeleg.
Nu voiam să plec de acolo fără a asculta fiecare confesiune. Ar fi fost un sacrilegiu. Căutare, pasiune, zbucium, poate deznădejde și frustrare. Poate doar bucuria de a împărtăși?
Acrilic pe hârtie. Grafică. Acrilic pe pânză.
Portrete, nuduri, fotografii, îmi păreau cumva straniu de familiare, de parcă simpla mea prezență acolo le-ar fi dat curaj să arunce la coșul de gunoi pronumele de politețe și să mă accepte așa cum sunt și pentru ceea ce n-am știut să fiu.
Penumbra din sufletul meu proiecta sumbru pe unele chipuri lacrimi închipuite dar în același timp am simțit că poate mai există o șansă. Poate că atunci și acolo aș fi putut renaște și uita toată cenușa trecutului.
Am sfâșiat cu greu pânza albă a oniricului controlat și cu pași șovăielnici m-am reîntors afară, în lumina soarelui.
Afară din mine.
11 iunie 2025. UNARTE, rătăcit printre cuvinte șoptite din vârf de pensulă.
mariuscalin.com 