Luminile se sting,
oamenii pleacă. Uită.
Își continuă viețile
țin minte numai ce ignoră la ei dar detestă la alții
eu rămân cu ambalajele de la versuri în brațe
cuvintele dinăuntru zornăie ca niște zaruri
nu văd pe unde calc
da’ le port cu grijă să nu care cumva
să cadă pe jos
acasă dorm cu ele-n pat,
le pun sub pernă ca să îmi atenueze apneea în somn.
În fiecare zi le privesc
le dezmierd
le arunc pe masă
se așează în alte versuri
care înseamnă același lucru
în fiecare zi o iubesc
știu că i-am greșit
cuvintele nu sunt de ajuns
îmi pun căciula și pornesc
pe coate și genunchi pe Drumul Oaselor până la Magadan.
mariuscalin.com 