CA UN PISTOL

atunci mă simt cel mai singur.

clipele alea care mi se rostogolesc

prin tâmple și cad ca niște bolovani

din plumb pe extrasistolele mele.

drumul ăla scurt către scena-eșafod.

atunci mă simt părăsit de toți,

de orice zâmbet sau salut discret

făcut cu teama de a nu deranja

interese și ierarhii.

judecat, studiat, eviscerat

simt întrebări, mirare,

repulsia pe care o provoc celor care cred că mă cunosc

hățuri nevăzute mi se încolăcesc în jurul gleznelor

mi se oferă microfonul

e rece , argintiu și greu

ca un pistol.

Dar nu pot evada, sunt captiv.

Mă simt cel mai gras, bătrân, neîndemânatic, penibil, acolo toate filmele color devin alb-negru,

singura cale e să țip după ajutor

poate ceva, cineva…

versurile izbesc aerul solidificat

niciun ecou, continui să strig.

Încerc să-mi imaginez că sala e goală.

E Golgota mea dezirabilă

care în loc de eliberare aduce un chin și mai mare.

E drogul care mă va duce la pieire.

cobor de pe scenă dorindu-mi să nu mă opresc la nivelul solului,

să trec prin zăcăminte de gaze și țiței

până dau de uitare.