“Am auzit că ești poet”
mi-a spus pe-un ton șăgalnic.
Mă privea curioasă.
Chipul îi era luminat discret,
ca o amintire interzisă,
stătea așezată picior peste picior
tocul stiletto tresarea spasmodic
de parcă ar fi bătut tactul unei melodii numai de ea știută.
I-am privit obraznic gambele frumos arcuite, premiate de ciorapii fini a căror dungă ostentativ de dreaptă sfida orice șovăială, ca primul meridian care desparte lumea în virtuoși și decadenți.
Poate ar fi fost cazul să-mi aduc aminte c-am fost prostu’ clasei și să răspund afirmativ.
Poate că mâine e deja ieri.
Palme împreunate cu degete care pulsau, respirații la sincron, șira spinării cobora senzual în concavitatea de dinainte de dihotomia feselor perfect simetrice, limbile noastre – orice numai străine nu.
Poate ea ar fi putut fi convergența de confirmări de care am nevoie.
Poate aș fi putut fi așa cum mă dorea.
Cel mai cuminte golan.
mariuscalin.com 