CREDINȚĂ

nu știu cum să sufoc durerea

nu e ca și cum aș fi căzut

de pe bicicletă.

E acolo, în piept.

Colcăie.

Sunt condamnat fără judecată

de oameni care ieri

îmi strângeau mâna.

M-au condamnat legați la ochi

de cuvinte otrăvite

ejaculate prin pai multicolor

de întruchiparea adorației lor.

Sunt credincioși.

Au ales să creadă

fără să cerceteze dacă apa pe care

încă merg e grea

sau tulbure.

Nu pot riposta,

nu mă pot apăra decât continuând

să exist cu genunchii desculți

și cu flegme pe față.

Divinitatea lor se roagă

la Dumnezeul de la ultimul etaj

s-o scape de Adevărul pe care

l-a văzut în mine.

Iar ei… ei stau nemișcați,

cu torțe și topoare în mâini

adunați în jurul meu,

care murmur cu ochii închiși

“Grasomega”.

Un sentiment înfricoșător de liniște girează

plăcerea și vina care mi se împletesc în jurul abdomenului inferior,

gen ca atunci când știi că te piși în pat

da’ nu vrei să te oprești:

Dumitru Prunariu

a spus la TV că nu suntem singuri

în Univers.