Cu zile bune înainte începusem să simt cum îmi viermuiesc gândurile în viscere..Senzația aia de început de sfârșeală you know? O gâdilătură care se continuă către anus și care se finalizează cu încrețirea treptată a scrotului. Aceeași ca cea din vara lui 1990, când am dat admiterea în liceu.
Am ales două poezii, le-am printat de pe site-ul meu și le-am pus acasă pe măsuța din sufragerie, aproape de fotoliul pe care se odihnesc pantalonii și uneori tricourile.
Am 49 de ani și de aproape un an și jumătate scriu ceva despre care îmi place să cred că e poezie. Am 49 de ani și părinții mei nu s-au înțeles niciodată. Mama a fost neiubită de tata iar el a fost iubit de mama. Eterogen unilateral.
În deșertul ăsta afectiv m-am târât eu, cu buzele pline de nisip fierbinte, în căutarea inconștient de disperată a unei oaze cu apă stătută acoperită de “mătasea broaștei”, imun la ploaia răcoritoare pe care o mai primeam din când în când pe inimă..
Divaghez. Derapez.
“Ăia cu poezia” aniversează doi ani de existență. Trebuie să particip. Trebuie să fiu acolo. E una din ipostazele alea bizare în care emoția așteptării devine o povară mult prea grea, care pare că dizolvă bucuria carpe diem.
Dacă aș muri între timp, probabil că l-aș căuta acolo în Iad pe Iisus ca să-l implor să facă un remake – Lazăr 2.0, ca să pot ajunge la ediția aniversară a Serii de Poezie.
Ajung în curtea mică, îi îmbrățișez pe Opri și pe Ștefan. Mai salut pe câțiva pe care îi observ mai târziu, după ce îmi fac curaj să privesc în jur. Proiectul “Ăia cu poezia” a fost locul unde am reînceput să respir.
Locul despre care am aflat de la…
Suplimentar, de suflet îmi atârnă și bolovanul selenar al mâhnirii că o persoană către care m-am îndreptat în genunchi și cu inima-n palme mă detestă într-atât încât mi-a spus că nu vrea să mă vadă la acest eveniment și cu nicio altă ocazie.
Momentele de dinainte de începere. Daniela mă încurajează mângâindu-mi zâmbind drăgăstos brațul stâng: hai că va fi bine, stai liniștit! Daniela. Martira de lângă mine, sanctificată ante-mortem de necredința mea. Nordul debusolării mele. Jumătatea mea cea bună pe care n-o merit.
Așa cum anticipam și deep inside îmi și doream, pentru că voiam să mă eliberez odată de emoțiile devenite incandescente, am ieșit primul la citit.
Am ridicat timid mâna după ce m-am uitat în jur și n-am mai văzut niciuna ridicată. Rebecca mă poftește “Haideți!”. Îmi las ochelarii pe masă și mă îndrept nu știu cum, cu foile în mână către microfon. Băiatul de la sonorizare mă întreabă dacă e ok cu fundal sonor, îl rog cu mina lui R2 din Star Wars să lase fondul muzical puțin mai jos.
Citește, Marius! Ai scris atâția ani în jurnalul ăla blestemat pe care l-ai distrus pentru că nu știa să te mintă și era, o! Doamne! mereu actual.. Acum poți împărtăși și cu alții! Respiră!
În mod straniu, emoțiile mi se estompează, ba chiar țin o mică alocuțiune nu înainte de a-mi fixa pe cap micul coif din carton de culoare roz sclipicios, propus de Opri (dragul de el, știe ce mi se potrivește).
Urez “La mulți ani!” echipei “Ăia cu poezia” , aș mai fi vrut să spun ceva dar lasă Marius, gata, citește acolo ce ai de citit.
Vocea curge ok, timbru bun, mai ridic din când în când privirea către public, Doamne n-aș vrea să mă văd acum, lasă așa să-mi închipui că sunt ok, foile îmi tremură-n mâna stângă, încerc să maschez asta, nu-mi iese, asta e, nu e prima oară când sunt penibil. Pula mea.
Aplauze la final, e bine, dacă măcar o singură persoană aplaudă mă consider mulțumit – mentalitatea mediocrității.
Mă întorc cu ochii congestionați la locul meu, dorindu-mi să devin invizibil.
Cerul se întunecă treptat pentru că Akki de Tarra a spus că Pământul e plat și că Soarele are doar 52 de km în diametru.
Trag periodic ocheade scurte către intrare să văd dacă a venit…, ca să trăiesc încă o dată arsura acută din ventriculul stâng. Îmi doresc de fapt să nu vină, ca să nu suferim niciunul.
Mă bucur c-o văd și pe Sophie, prezența ei îmi confirmă că e ok. Ezit să o salut, mi-e teamă de ceva, nu știu exact de ce.. îi spun la un moment dat “La mulți ani, Sophie!” dar nu cred că m-a auzit.
Seara continuă cu poezii care mai de care mai frumoasă, se atinge profund și zona confesivă. Transgresiv-confesivă chiar. O fată careia nu i-am reținut numele face chiar terapie prin expunere, confesiune dureroasă, plânge în timp ce-și citește rândurile. E pentru prima dată când mă bucur tâmp că am vederea puțin obturată de Cojo (care a slăbit , bravo lui). Vreau să fiu Buster Keaton da’ nodul din gât nu-mi dă voie să beau apă și privirea plină de empatie a lui Victor (omul ăsta mă îmbrățișează cum n-a făcut-o nimeni niciodată, nici măcar părinții mei) o întâlnește pe a mea și nu-mi mai pot reține lacrimile. Cojo și ceilalți din fața mea sunt paravanele fricii mele de vulnerabilitate, rândurile citite printre lacrimi și-au găsit trăirile gemene din sufletul meu și vor să-și dea mâinile iar eu nu am o groapă adâncă cu nisip în față, fuck!
Există ADEVĂR. Uite-l, e rar precum un diamant autentic.. e în lacrimile acelei fete, în vocea tremurată a Rebeccăi, în privirea plină de dragoste pentru oameni a lui Victor, în emoția lui Ștefan care s-a confesat și el în cele 100 de versuri, în sensibilitatea molipsitoare a lui Opri, în versul și timbrul viril al vocii lui Eddie.
Momentele muzicale sunt foarte frumoase dar prea puțini chiar le ascultă.
Oare să fie Devils Tower din Wyoming un uriaș trunchi de copac?
Cojo preia microfonul. S-a apucat de scris poezii?? Ce mișto! Ba nu! Face legătura pe apel video cu Gabi Mitan care ne mai destinde cu o prăjeală cu care sunt total de acord- mai bine mă atașez de propriul căcat decât de actuala struțo-cămilă numită Steaua (o recunosc cu tristețe). E un fel de dezamăgire amestecată cu speranță, gen ca atunci când mi-am dat seama că Michael Bolton în “Can I touch you there?” se referă la suflet, nu la pizdă.
Plecăm la una din pauze. Nu mai privesc cerul, doar ascult greierii și râsetele proaspete care se aud din ce în ce mai îndepărtat pe măsură ce ne îndreptăm spre mașină. Convenim că dacă am locui acolo și noi am fi deranjați de zgomotul de după ora 22.00.
În seara aia pe cer n-au mai fost stele căzătoare. Am plecat cu o stare de bine, vecină cu fericirea. Cu sufletul descongestionat. Știu, nu va ține mult.
Dar merită.
mariuscalin.com 