aș vrea etern ca să trăiesc într-o serată poetică
să mi se strice ceasul de la mână
mobilul să suspine-n lumea subacvatică
și niciun scaun gol
pe hol să nu rămână.
zâmbete false și politețuri străvezii
sa facă coadă-afară
la casa de bilete a sincerității alburii
să plângă-n pumni c-au banii la o bancă-nchisă
din altă țară.
s-ascult poeme scrise de suflete pereche
ce suferința și durerea au exersat
în tainice suspine
și să mai simt încă o dată plecând a mea ureche
c-atuncea când e rău e doar puțin
mai bine.
pe scena mică mă confesez cu tremurat de foaie
e un demers ce doare dar trebuie făcut
căci numai ce naște din cenușă nu se-ndoaie
și la final cu inima în palme,
degrabă în gaura adâncă mă cobor tăcut.
mi-e frică de sfârșit cu rânjetul sardonic,
încă o lună să trăiesc printre făclii și săbii
să nu uit să iubesc și să reînvăț să sufăr
cu nostalgia versului cu levitat de nufăr
poate voi reuși să cred că pescărușii-s vrăbii.
mariuscalin.com 