Anul ăsta am avut THE EȘEC. Se pare că nu pot fi fidel mediocrității, astfel că mai cobor uneori în pivnița aglomerată a prostiei desăvârșite. Am distrus cu stăruință și iremediabil, din fașă, o posibilă frumoasă prietenie. Sunt condamnat definitiv, cazierul meu e pătat cu gem de căpșune și nu mai am dreptul la izbăvire. Completul de judecată s-a retras undeva la Sinaia și a stins lumina în tribunal. 68 de bani pe kilowatt.
Cu o frenezie bezmetică, precum Michelangelo, m-am încăpățânat să scot la iveală din blocul imens de marmură opera de artă ascunsă adânc în dorințele mele normative. Am început să cioplesc ca un posedat în monolit, lovind puternic cu dalta și barosul, în neștire, din toate punctele cardinale și unghiurile. Mii de așchii reci mi s-au înfipt în fața roșie și transpirată și în ochi, orbindu-mă. Orb și cu șiroaie de sânge pe chip, am continuat să lovesc. Când mi-am dat seama că greșesc, era de mult tardiv.
N-am știut cum să venerez contemplativ uriașul tăcut și alb, n-am știut să-i văd frumusețea brută, primordială. N-am înțeles că uneori e mai bine să îmbrățișez altruist realitatea nefardată decât să încerc să dezmierd cu palmele mele flămânde și posesive, himera finită a propriilor speranțe.
Nu-mi rămâne decât s-o iubesc în taină cu vederea periferică…
mariuscalin.com 