E interzis să n-ai prieteni,
E rușinos să ai tristeți
E cringe să te ascunzi de semeni
Și trist să stai cu capu-n pernă,
În nopți fără de dimineți.
Am obosit să sper degeaba
Că ușile la care bat se vor deschide
Și nu mai vreau ca orb să fiu și cu regrete,
Să trec în transă pe lângă cele care m-așteaptă tăcute și date de perete.
Pare că drumul ăsta mi-e sortit, desculț cu tălpile însângerate,
Definitiv încătușat de-o invizibilă instanță,
Mărșăluiesc ca un soldat captiv ce n-a știut a pune lacăt la speranță.
Poate vreodată o să-nțeleg ceva din filmul ăsta de foarte lung metraj,
Dezamăgirile se vor topi ca fumul Și statuar voi continua să nu exist pe nicio bancă de pe trotuarul paralel cu drumul.
mariuscalin.com 