Toată existența noastră e bazată pe ignoranță și uitare. Nu se poate altfel.
Căutăm fericirea ca niște orbi lumina zilei. Orbecăim cu disperarea și teama cuiva care crede cu naivitate că trebuie să găsească ceva ce i se cuvine. Ne împingem unii pe alții cerându-ne scuze dar suntem de fapt enervați că ne stăm unul altuia în cale, pe sensul giratoriu din marele Deșert Roșu.
La fiecare 10 secunde undeva pe planeta asta, cineva moare. La fiecare 10 secunde altcineva plânge. Fiecare secundă lasă în suflete suspine, dezamăgiri, tristeți și ia cu ea câte o celulă din speranță, fluturii din mucoasa gastrică și licuricii din nervul optic.
Și totuși fericirea există: n-am fost eu ăla din sac peste care s-a tras fermoarul într-un spital orfan de leacuri, s-au suplimentat și anul ăsta fondurile pentru programul Rabla, a venit și a trecut Black Friday, banca a redus dobânda la creditul pentru primii și ultimii pereți pe care-i împarți cu alții și un pensionar matusalemic cu barba albă urmează să intre prin efracție, sfidând gravitația, prin hornuri, uși și ferestre din termopan ca să lase niște cutii frumos ambalate în fața cărora vom simula surprinderea.
Știu!
Bucuria egoistă de a oferi și surprinderea ipocrită de la primire. Ambele hrănesc egocentrismul. Bietul Nicolaus Copernic s-a înșelat!
Pedalez cu disperare ca să nu mă prăbușesc pe ficat sau pe inimă.
Nu există altă cale.
mariuscalin.com 