LUPTA

Dau din mâini ca să nu mă înec. Caut să-mi țin mintea ocupată cu autoportretul pictat în nuanțe de ocru și ramă din aur.

Încerc să trăiesc numai inspirând aerul pe care cred că-l inspiră și alții. O inspirație continuă, perpetuă, infinită. Ca haosul din mine.

Am uitat să expir. Mi-e teamă să expir. Am pierdut prea mult din mine. Catalogul vieții mele e plin de absențe … motivate.

Am lipsit atât de mult din propria viață încât orice nouă dimineață îmi pare de prisos. Simt că viața vrea să mă exmatriculeze.

N-am putut, n-am găsit puterea să fiu prezent. Încerc ca un cabotin să-mi justific existența în fața unei oglinzi crăpate de sus până jos. Timpul s-a scurs. Nu mai pot da timpul înapoi. Nu mai pot derula caseta VHS pe reverse, bateria s-a topit în telecomanda prăfuită.

Merg în continuare pe poteci alunecoase și întunecoase dar încerc să-mi imaginez lumină. Sunt singur. Cum altfel?? În gara mea nu mai oprește niciun tren.

Mă iluzionez că din toată suferința asta poate va ieși în final LINIȘTEA. PACEA. Pasărea Phoenix. Când suferi prea mult, ajungi să dezvolți Sindromul Stockholm. Ajungi să pactizezi cu suferința, să o înțelegi. Să o compătimești. Să o dorești!

Mă mint că urc când de fapt merg pe curbă de nivel numai ca să-mi pot lua avânt pentru căderea iminentă și previzibilă.

DA’ AM MERS DE MASCUL ALFA “SILVERBACK” DIN PĂDURILE MONTANE UGANDEZE!