Eternul copil. Bărbatul – copil. E o încadratură care mi-a fost atribuită de curând.
Chestia e că se pare că am destule bagaje în dulapul ăsta cu miros de abanos vechi.
Nu mă simt total acasă, dar spațiul îmi pare destul de cunoscut – wc-ul e curat!
Destinul îmi zâmbește sardonic, dar mă uit înapoi mergând șovăielnic înainte.
Copilul din mine mă gâdilă cu mânuțele gingașe și grăsuțe,
Mă surprind zâmbind, râzând cu poftă chiar. Să fie ăsta un semn de vindecare?
Dar copilul din mine nu e vesel tot timpul. Încerc să-l mențin luminos și pur,
Pentru că de asta depind viitoarele mele dimineți.
Omul cât trăiește învață. Învață să nu mai fie EL. Învață cum să fie histrion și filistin,
Alunecos, arid, insidios și abject. Cursurile pentru sublim și autentic nu se mai țin,
Cică profii și-au dat demisiile.
Sinele, Eul și Supraeul s-au mutat în apartamente diferite, de pe străzi diferite, din orașe diferite.
Conștiința face dragoste cu Inconștientul și vor plămădi Sinele. Complicat!
Dacă am fi la matematică, am putea scoate factor comun Inconștientul Colectiv și l-am așeza înaintea parantezei. Că după paranteză începe dezastrul.
De exemplu, mi s-a întâmplat de curând să fiu respins și detestat, ptr ca sunt EU. Nimic nou pentru mine numai că am constatat cu surpindere amară că pot fi capabil să scot tot ce e mai rău dintr-o persoană fără să mișc niciun bețișor din jocul Marocco. Sigur, pot invoca cu ușurință portița de scăpare a ripostei invocând demonii persoanei respective, demoni care o chinuiesc cronic, dar nu o să merg pe poteca asta. Poate chiar asta o fi cheia! Demonii ei nu se simpatizează cu demonii mei!
Nu m-am simțit niciodată atât de respins și umilit. Am continuat să mă apropii de persoana respectivă cu brațele deschise și garda jos. Mi-am asumat rănile, durerea, care nu s-au lăsat prea mult așteptate. Așteptările se pare că s-au urcat fraudulos într-un balon cu aer cald care s-a înălțat rapid. Aerul a început să se răcească însă. Jos e Iadul atât de familiar mie.
Am realizat că nu am cum să mă întâlnesc cu cineva care merge înapoi cu o viteză egală sau mai mare decât cea cu care înaintez. Măcar de-ar sta puțin pe loc…Mda. Încet-încet mă voi opri, cu binoclul la ochi, sperând să nu apară vreo furtună de nisip. Nu mai știu dacă e vorba de orgoliu personal , refuzul de a accepta prezentul sau speranța că poate odată ne vom întalni și ne vom strange mâinile într-o abdicare muribundă.
Ca biet rătăcitor pe-a lumii scenă, naiv ca pruncul cu suzeta-n gură,
Mă încăpățânez să văd lumină acolo sus, la ultima fereastră,
Lovit anticipat de înjurătura care stă să iasă, dură,
Încă visez la o prietenie pură cu Eul Dumneavoastră..
mariuscalin.com 