LASITATE

Eram la o piesa de teatru de Visniec cu sotia,

Locatie neconventionala, independenta, stil fresh, actori tineri

Piesa se numea “Spectatorul condamnat la moarte”. Si inca se numeste.

Interactiune cu publicul pe alocuri,

Asta imi dadea ceva palpitatii, incepuse secretia de cortizol frate. Si epinefrina!

Unul din actori intreba la un moment dat, uitandu-se la o domnisoara aflata mai in spate: “de ce ati venit aici??”

Intrebare care nu-si astepta neaparat vreun raspuns, dar care taiase cumva aerul gros si greu care plutea cu scartait de plumb.

Pentru o secunda, se facu liniste ca la facerea lumii, apoi raspunsul fetei despica scurt armonia grea,  cu zgomot grav de clopot benedictin:

PENTRU CA MA SIMT FOARTE SINGURA!

La auzul ultimei silabe stomacul si sufletul mi se facura ghem concomitent si dureros. Actorii de pe scena avura un moment de deruta. Am uitat sa expir aerul din plamani si lasitatea care-mi mai viermuieste vremelnic in suflet nascu un gest reflex de ras nervos scurt care implora injositor delimitarea.  Aveam senzatia prezenta, epidermica ca toate luminile de scena sunt atintite asupra mea, acuzator si sufocant si ca toti cei prezenti ma privesc intrigati.

Secundele trecura ca orele petrecute pe locul din mijloc dintr o aeronava transoceanica.

Timid , din cotloanele oculte ale fiintei mele isi facu stravezia aparitie empatia, compasiunea. Se simtea acolo, in spate chiar mirosul de ghimbir al milei.

Acea domnisoara eram eu. Cu sentimentul revigorant ca singuratatea nu e niciodata solitara, aplaudai finalul piesei inundat de delir gregar.